Tratarea hiperhidrozei

b2-hyperhidrozaCe facem când transpirăm excesiv fără a fi legat de vreme, activitate fizică sau o stare emoțională pasageră? Transpirația e un fenomen normal prin care organismul nostru își reglează temperatura la mediu. Cantitatea acesteia variază de la un individ la altul și este determinată de temperatura înconjurătoare, stresul resimțit în diverse situații, efortul fizic, dar și ca raspuns în diferite situații patologice. Când transpirația excesivă este un status cvasipermanent poartă numele de hiperhidroză.

Hiperhidroza poate fi primară sau secundară. Hiperhidroza primară (sau esențială), nu are o cauză aparent patologică, fiind determinată de o perturbare a activității glandelor sudoripare aflate sub controlul sistemului nervos simpatic, mai exact sistemul simpatic este hiperactiv generând hipersudorația. Hiperhidroza secundară este consecința unor stări patologice cum sunt tulburările hormonale, obezitatea, diabet, boli cerebrovasculare sau consumul anumitor medicamente.

Ca și manifestări hiperhidroza poate fi generalizată sau localizată. Hiperhidroza generalizată implică întregul organism fără a fi dependentă de localizarea glandelor sudoripare, și este frecvent secundară unei alte afecțiuni. Forma localizată apare în hiperhidroza primară, cu localizare palmoplantară, axilară, facială, sau în hiperhidroza secundară în cadrul altor patologi cum sunt sindromul Frey, Nevul ecrin, mixedemul pretibial, neuropatii periferice, endocrinopatii, și altele.

Hiperhidroza primară reprezintă majoritatea cazurilor de hiperhidroză și are ca tratament inhibarea transpirației, în timp ce cea secundară trebuie evaluată în contextul bolii de bază și tratată cauzal.

Criteriile de diagnostic în favoarea hiperhidrozei primare includ transpirația excesivă apărută de peste 6 luni, și 4 sau mai multe din următoarele: localizare implicând o densitate mare de glande ecrine (axilară, palmară, plantară, craniofacială), simptomatologie bilaterală și simetrică, absența episoadelor nocturne, frecvența episoadelor cel puțin 1/ săptămână, absența debutul în copilărie sau în adolescență (sub 26 ani), istoric familial, disconfort zilnic marcant. (Walling HW. Clinical differentiation of primary from secondary hyperhidrosis. J Am Acad Dermatol. 2011 Feb 17.)

Tratamentul hiperhidrozei implică topice locale antiperspirante, medicamente și procedee chirurgicale.

Antiperspirantele au la baza formarea unei pelicule protective ce obturează glandele pentru 24 ore. Acestea sunt eficiente în hiperhidrozele ușoare.

Medicamentele anticolinergice, administrate oral, au ca efect scăderea activității glandulare, dar sunt însoțite de multiple efecte adverse.

Toxina botulinică, botoxul, folosită uzual în estetică, este tratamentul cel mai eficient în tratarea hiperhidrozei. Mecanismul de acțiune este acela de a bloca inervația glandulară pentru o perioadă de 6-12 luni, în funcție de reactivitatea individuală. Procedura este una scurtă, nedureroasa și constă în injectarea zonelor afectate cu toxină botulinică.

Tratamentul chirurgical este ultima resursă terapeutică în combaterea hiperhidrozei, rezervată pacienților neresponsivi la tratamentul conservator. Se practică fie excizia glandelor prin diferite metode, fie simpatectomia, prin secționarea trunchiurilor nervose ce inerveaza glandele. Procedura chirurgicală nu oferă nici ea curabilitate 100%, frecvent fiind asociată cu sudorație compensatorie în alte zone și posibil revenirea sudorației la un interval de timp postoperator.

Consecințele hiperhidrozei se răsfrâng atât asupra echilibrului fiziologiei individului, prin pierderile excesive și constante de lichide, cât și asupra echilibrului emoțional. Pacienții ce suferă de hiperhidroză sunt într-o permanentă alertă socială, mergând până la incapacitate de integrare socială și profesională determinată de condiția în care se află.

Hiperhidroza poate și trebuie tratată cât mai precoce pentru a preveni apariția și agravarea consecințelor acesteia.